Scrisoare către om perfect

Te-am cunoscut printr-un noroc, dar a fost scânteia de la prima vedere. Mă intriga cum îmi uitai mereu numele, neștiind dacă o faci intenționat sau dacă mă tachinai. De la prima conversație am știut că suntem ca două picături de apă, chiar dacă ne prelingem în anotimpuri diferite; suntem la fel, dar, în același timp, diferiți. Nu știam cum, ce, și mai ales dacă va fi ceva.

Dar am încercat. Și a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o. Am încercat să te cunosc și să mă descopăr în fața ta, mai încet sau mai rapid, iar ceea ce am găsit în spatele bărbatului care mi-a furat privirea a fost, cu siguranță, lucrul cel mai de preț: un bărbat minunat; un bărbat complet și complex, care îmi dă siguranță, stabilitate, încredere.

Cu fiecare zi pe care o petreceam împreună, valul de sentimente venea incontrolabil. A fost prima întâlnire, primul „îmi lipsești”, primul „te iubesc”; totul a evoluat cu o viteza la care niciunul dintre noi nu se aștepta.

Ușor, ușor, am ajuns să împărțim aceleași visuri, aceleași idealuri, și-am reușit să clădim o firimitură din viitorul nostru împreună.

Așa că, dragul meu, vreau să îți spun că ești un om perfect – perfect pentru mine. Ești acea persoană pe care o vreau și de care am nevoie să-mi fie alături, la bine și la rău, indiferent de obstacolele sau de greutățile pe care viața ni le va arunca în față. Acum suntem doi, și, crede-mă, nu știi cât mă bucură să încercăm să răzbim dacă suntem braț la braț. Cu tine totul este mai ușor.

Așa că nu am nicio reținere când îți spun că ești perfect și că, și tu la rândul tău, mă faci să mă simt perfectă. Tabieturi, gesturi, gânduri… le știi, dar redescoperi, zi de zi. Iubirea ta m-a schimbat, clișeic, într-o persoană diferită, mai bună.

Dar, mie, iubitule, îmi plac clișeele, iar post-ul ăsta rămâne martor în această privință. Ești un om minunat, un om care merită tot ce este mai bun în lume.

Advertisements

Lupta între generatii

Mergeam cu autobuzul. Era plin de oameni, de toate tipurile. La un moment dat, o bãtrânã îi cere unei tipe sã-i cedeze locul pe scaun. Cea din urmã refuzã.
– Voi, din generatiile astea mai noi, tare nesimtiti mai sunteti!, a fost reactia femeii bãtrâne.
Tipa, indignatã, îi rãspunde:
– Nu suntem noi nesimtiti; voi, bãtrânii, sunteti învechiti! Ce, credeti cã totul vi se cuvine?
Si asa s-a iscat o mare ceartã in tot RATB-ul, despre generatiile de acum si despre cele trecute.

Oare suntem noi atât de diferiti fatã de cei de-acum 30 de ani? Sau, mai bine întrebat, suntem diferiti?
As tinde sã cred cã da, cã diferentele existã; totusi, sã fie diferentele acutizate de trecerea timpului sau sã fi existat mereu?
Diferentele existã nu numai cãnd prãpastia vârstei e ceva mai adâncã, cã de la (strã)bunic la (strã)nepot, dar si între pãrinti si copii, chiar si in aceeasi generatie. Sã fie de vina vârsta sau regimul în care trãiesc, atunci când tinerii sau bãtrânii manifestã lipsã de respect fatã de ceilalti? În cele mai multe cazuri, mã îndoiesc.
Poate educatia, anturajul, nevoia de afirmare sau de confirmare a propriei valori ne face sã ne ridicãm scutul atunci când simtim cã nu se pregãteste un atac, fie el cât de mic, la adresa sinelui.
Generatiile mai vechi au fost obli… învãtate sã împartã, dar nu de sistem, ci de împrejurãri: familie, prieteni, educatie, poate chiar milã sau bunãtate. De ce nu ar fi acelasi lucru valabil si acum? Factorii nu par sã se fi schimbat. Persoanele apropiate fac parte si din generatiile trecute, deci tâlcurile politeturilor ar fi trebuit sã treacã din urmas in urmas.
De ce ne apãrãm, atunci, generatia din care facem parte cu atât ardoare si patimã? Eu, una, nu stiu, dar mãcar nu o fac. Sentimentul meu de apartenentã la anii ’90 se rezumã la casetele cu bandã, Andre si iesitul la joacã în spatele blocului. Nu mi-a zis nimeni cã trebuie sã sau locul în autobuzul, dar o fac, uneori, din politete. Nimeni nu m-a învãtat cã trebuie sã îi respect pe cei mai în vârstã, ci doar pe cei care merita. Cred cã cei care isi invata copii sã respecte vârsta, nu omul, sunt niste ignoranti. Nu poti sã categorisesti asa, pentru cã, la o anumita vârstã, nu ai mai avea pe cine sã mai respecti.

E gresit sã ne punem în concurentã generatiile, cum e gresit sã afirmam cã o generatie întreagã e pierde-varã. Fiecare mai are buruienile ei, dar hai sã nu ni le smulgem reciproc.

Universului nu îi pasă de tine

Prioritizarea e un căcat. Oamenii se schimbă. Să-ţi târâi ataşamentele umane ca pe-o valiză veche e nesănătos. Şi tu te schimbi, şi-aşteptările tale. De ce să-i modelezi pe alţii, de ce să le faci un bine, din punctul tău de vedere, de care ei, poate, nu au nevoie? Pentru că, dacă ţi-ai lăsa cunoscuţii în urmă, ai rupe legăturile, ai părea un egoist care foloseşte oamenii? Da, probabil că mulţi preferă contrariul. Să-i modelezi pe cei din jur după propriile-ţi standarde e greşit; nu eşti singurul din viaţa lor, ei nu trăiesc ca să te satisfacă pe tine. Nu toate lucrurile pe care le faci îţi vor mulţumi înapoi, nici toţi oamenii. Nu poţi să aştepţi ceea ce oferi.

De-aia zic că prioritizarea e un căcat. Universul nu funcţionează pe principiul proporţionalităţii, nu e corect şi nici nu prioritizează. La urma urmei, ce-ar avea de prioritizat, când fiecare îşi pune pe primul loc propria-i persoană? După ce criterii îi poţi arunca unuia o găleată de lături în cap sau oferi o medalie altuia? Tu nu eşti cel mai important, şi dacă faci ceva bun pentru tine nu înseamnă că se propagă, că răspândeşte energii pozitive, floricele şi praf magic.

La dracu’, universului i se rupe de tine. Karma, destin, Dumnezeu; toate astea-s nişte căcaturi născocite, nişte căcaturi pe care oamenii le-au inventat din varii motive: să se simtă iubiţi, protejaţi, răsplătiţi, să aibă speranţă sau un scop. Dacă nu ar fi asta, ar rămâne întrebarea: Pentru ce? Pentru tine? Pentru satisfacţie? Cum îmi poţi vorbi mie despre satisfacţie, despre altruism, despre bunătate şi despre onoare, când nimeni nu ştie ce presupun toate astea? Crezi că fericirea sau supărarea există mai departe de cinci paşi de tine? Cum poţi să înveţi pe cineva ce-nseamnă toate lucrurile din lume, când nici tu nu ştii prea bine? Cum poţi să arăţi ce e cel mai important în viaţă, când totul se pliază pe nevoi distincte? Cum poţi să te cerţi pe anumite credinţe, când nimeni nu ştie care e cea mai utilă?

Şi, totuşi, dacă nu s-ar întâmpla toate cele spuse, am sta izolaţi, fără să mai discutăm, fără să mai avem pretenţii de-nţelegere. Suferinţa cu suferinţa, iubirea cu iubirea, sentiment cu sentiment şi bani cu bani, prostie cu prostie. Să prioritizezi e un căcat pentru că îţi creează aşteptări. Da, creează aşteptări de la alţii, şi ce fac alţii e peste puterile tale de schimbat. Dacă tu eşti împăcat, asta nu înseamnă că şi alţii sunt sau că nu urmează ca toate problemele posibile să îţi cadă pe umeri, de parcă Atlas ar vrea să se răzbune pe tine. La fel şi invers. Fericirea nu atrage fericire, necazurile nu atrag necazuri. Totuşi, pentru un moment, lucrurile atrag consecinţe, bune sau rele. Nu înseamnă întotdeauna că le-ai cerut sau că le-ai meritat.

Aşa că lasă experienţa şi teoria, nu mai vorbi despre ele altora. Nu mai împrăştia standarde aparent proprii şi nu mai încerca să schimbi în stânga şi în dreapta. Nu mai face ce încerc să fac şi eu, pentru că, crede-mă, nici mie nu-mi iese.

Firesc şi lacrimi

Mergea grăbită pe stradă. Lacrimile îi curgeau şiroi pe obrajii înroşiţi de la frig. Simţea cum o ard, şi, totuşi, nu se putea opri. Din când în când, tocul îi scăpa sub câte-o crăpătură din trotuar, făcând-o să se împiedice uşor. Nu-i păsa; erau minutele-n care îşi permitea să fie tristă. Avea nevoie de câteva clipe, doar pentru a-şi aduna forţa. Cineva îi spusese, cândva, că lacrimile nu te fac mai slab, dar că e important să ştii să te ridici înapoi; sau, cel puţin, aşa înţelesese ea, atunci.

Acum stă cam prost cu certitudinile. Şi cu banii, de altfel. A, şi cu mersul – de fiecare dată când îşi luase pantofi cu toc, regretase. Ştia prea bine că are piciorul stâng mai scurt şi că asta o face să calce strâmb. Dar se-ncăpăţâna mereu s-o facă, doar – doar se va obişnui să calce normal.

Pierdută-n mustrări, nici nu realizase că a ratat prima intrare în bloc. Acum trebuia să ocolească. Parcă i se făcuse şi frig, între timp.

Ajunsă la căldură, în scara blocului, simţi cum mâinile îngheţate încep s-o pişte uşor. Degeaba le-a frecat între ele, avea aceeaşi senzaţie. Era în faţa scărilor, acum. Îşi ridică privirea, parcă numărându-le rapid. Erau prea multe, mult prea multe pentru cât de tare o dureau picioarele. Şi-a lăsat geanta să cadă pe podea şi s-a aplecat să se descalţe. Întâi, şi-a dat jos pantoful stâng, trăgând uşor de tocul zgâriat; cu vârful piciorului gol, a ţinut călcâiul pantofului rămas, apăsând şi făcându-l să cadă. Nu fusese prea feminin ce făcuse, dar măcar putea să urce liniştită scările, acum. Cu geanta într-o mână şi cu pantofii-n cealaltă, urcă până la etajul trei. Stătea într-un bloc vechi, fără lift, aşa că se-obişnuise cu urcatul.
Îşi căută ceva timp cheile, până să-şi dea seama că sunt în buzunar. A descuiat uşa şi a intrat. A aruncat pantofii într-un colţ, şi-a dat paltonul jos, şi s-a dus în faţa oglinzii. Era plânsă toată; creionul de ochi îi era întins pe obraji, rujul depăşise conturul buzelor înroşite de tremur. Cu mâneca stângă, încercă să-şi şteargă negrul de pe obraji, dar tot ce a reuşit să facă a fost să-l împrăştie. O lacrimă care tocmai îi căzuse trasase pe obraz o dâră perfect dreaptă.

S-a văzut, pentru câteva clipe, cu lacrimi în ochi. Şi singurul gest pe care l-a putut schiţa a fost un zămbet – sincer, resemnat şi firesc.

Vis de sticlă

Era 23:50. Încă 20 de minute şi era aniversarea lor; făceau 5 ani de când se căsătoriseră. Mai aruncă privirea, o dată, către ceas.

„Haide, ai încă 20 de minute să fii gata. Aşa frumos sărbătorim în fiecare an, departe de lume. Afară sunt cei îndrăgostiţi de văzul lumii – pretext de aruncat cu afecţiune. Dacă ar iubi zilnic cu doar un strop din cât arată  că o fac…”, îşi zise ea, aşezând o ultimă oglindă pe peretele camerei.

De trei zile se chinuia să pună oglinzi pe cei patru pereţi scorojiţi. 84 de dreptunghiuri ce-ajungeau din tavan până-n podea. În mijloc, clasica masă de lemn proaspt lăcuit; doar două scaune puse faţă-n faţă mai ocupau camera, alături de-un casetofon vechi.

Încă trei minute – mai avea timp să arunce o ultimă privire în oglindă. Era superbă; rochia din voal albastru îi ajungea până în pământ, făcând-o să pară mai înaltă. Asta compensa, într-un fel, faptul că nu avea pantofi, niciodată nu îi suportase. Îşi duse mâna în păr şi, dintr-o mişcare, îşi scose acul, lăsând să-i cadă pe umeri părul lung, negru. Şi-a aranjat cutele rochiei, a aruncat o privire împrejur. Era gata.

Orologiul bătuse deja de trei ori, când ea l-a văzut intrând în încăpere. Era aşa cum a fost îmbrăcat şi acum trei ani, în costum negru, cu cămaşa albă uşor scoasă din pantaloni. În mână avea un buchet de flori – aceleaşi la fiecare aniversare.

Fără să schimbe vreun cuvânt, s-a îndreptat spre casetofon. La apăsarea unui buton, a pornit melodia lor. Dansaseră pe ea şi acum trei ani, şi acum doi ani, ba chiar şi anul trecut, în aceeaşi zi. S-a întors către el şi i-a facut semn să vină mai aproape. A ridicat mâinile, uitându-se cum el îi pune, uşor, o mână pe şold, iar pe cealală o prinde-ntr-a lui.

Ce uşurare, acum, că îşi poate pune capul pe pieptul lui, înainte să-nceapă dansul. Îi lipsea căldura, îi lipsea el… N-a avut timp de înc-un gând, că melodia a început – un vals vechi, pe-acorduri de vioară şi pian – şi-odată cu ea, şi dansul. A închis ochii, a ridicat bărbia, şi-a început să se mişte pe liniile pe care le-nvăţase în atâta timp. Rochia îşi lăsa voalul în urmă, în timp ce rotirile se-nverşunau. Nu îi trebui mult fetei până să lase în urmă şi lacrimi, chiar dansul întru totul, ajungând să se prăbuşească pe podea.
Oglinzile văzuseră o fată, vorbind şi valsând singură. Aşa era de trei ani, pe 14 februarie – ea, cu cele 84 de copii reflectate pe sticlă. 

Cât de mult urăşti dreptul administrativ?

Da, aş putea să învăţ, în loc să scriu despre asta pe blog. Dar nu o fac.

Eu îl urăsc cam… cu toată suflarea mea.

Nu, nu mă plâng, doar îmi exprim dezgustul. Materia asta, dreptul administrativ, ar trebui să fie folosită drept fel de tortură pentru cei prinşi că-s spioni. Bine, poate exagerez. Poate e frumoasă, ea, undeva, într-un foarte adânc fund. Dar felul în care e scrisă mă termină;  atâtea laude, atâtea metafore, epitete, comparaţii – nu, nu e pentru mine. Nu o să o înţeleg vreodată.

Şi ştiţi ce n-o să mai înţeleg? De ce oamenii care-o predau sunt atât de plini de sine şi de pupindosişti unii cu ceilalţi. A, staţi… probabil că se-apreciază reciproc pentru că au priceput-o. E un cerc închis cu pereţi de BCA şi regretatul Iorgovan vine, ia fiecare student şi-l dă cu capul de fiecare centimetru pătrat al zidului, timp de două semestre. Dacă treci de ambele semestre, înseamnă că eşti tare… de cap.

Eu am trecut de unul. Şi nu, nu mă laud, ci o spun plângînd. Pentru că mai am unul pe care trebuie să-l birui.

M

Oraşul era mizer de câteva zile. Vremea rece, zăpada mocirlită, era iarna cea mai urâtă pe care-o prinsese. Diferenţa era că ştia că ar fi putut să fie ultima pe care-o mai vedea. Aşa că a-ncercat să se bucure de ea cât de mult a putut. Continue reading